a trecut un an - de vorba cu mama

Spuneam aici că am doi părinți total funcționali. Din păcate, a mai rămas doar unul. Mama a plecat să se certe cu mama ei acum aproape un an. A rămas tata, care a trecut foarte ok peste această cumpănă despre care am crezut că-l va trânti la pământ. Nu spun că s-a bucurat, Daomne ferește. Nu s-a bucurat. Îl văd că suferă. Însă cred că l-a liniștit faptul că nu trebuie să o îngrijească pe mama la pat, ceea ce ar fi fost o tragedie. Nu numai pentru el.

Însă lucrurile care nu se mai pupă s-au înmulțit. Și nu știu cum să le fac față. Nu îmi permit un terapeut, căci la 400 lei ședința, non, merci bien! Ăștia bani făcuți ușor. Stai, îl asculți pe nebun, îi pui câteva întrebări vezi Doamne pentru a-l pune pe calea cea bună, nu ai nicio responsabilitate, dar absolut niciuna, te duci acasă, brafești cu al tău sau a ta despre căcăturile pe care ți le-au mărturisit clienții, bei un whisky, fuți puțin, te culci și a doua zi o iei de la capăt. Ce meserie poate fi mai faină. Hmmm, poate cea de preot. Ăștia, da, paraziți. Toată ziua nu fac absolut nimic. Se îmbracă în niște parpalace care put a pulă și a mort și cântă la tablouri. În unele zile își schimbă parpalacul gri sau negru cu niște fețe de masă colorate, dar esența rămâne aceeași. Șeful lor nu îi convoacă niciodată la vreo ședință de căcat; nici măcar nu-l văd vreodată pe șeful lor. Doar cred că există, iar asta îi motivează în dracii mari. În fine, în îngerii mari, căci un popoa motivat de un drac, nasol, frate, nasol!

Da, mama a plecat! Și nu am vărsat până acum nicio lacrimă. Nu că nu aș fi avut. Am avut și încă am închis în mine un ocean de lacrimi. Lacrimi de regret, lacrimi de amintiri frumoase, lacrimi de furie, lacrimi de amintiri de căcat, în fine, tot evantaiul de amintiri. Țin oceanul ăsta închis în mine de frică. Îmi este frică de o eventuală revărsare a lui, căci m-ar îneca, mi s-ar rugini sufletul de atâta sare. Mamă, dacă ai acces la internet acolo, sus, și prin cine știe ce minune ajungi pe pagina asta, să știi că te-am iubit, te iubesc și te voi iubi întotdeauna. Eu, când o să plec, nu o să ajung acolo unde presupun că sunteți voi, tu, Bogdan, mamaie și tataie. Nu. Cred că o să ajung acolo unde este unchiu Victor. Înțelegi ce vreau să spun. Dar să știi că încă nu te-am iertat. Lucrez la asta, însă nu am ajuns încă acolo. Sper că tu o să mă ierți pentru toate porcăriile pe care ți le-am spus, pentru toată răbdarea pe care nu am avut-o, pentru toate răcnetele le telefon sau față în față.

Hmmmm, de ce nu te-am iertat încă? Păi, este foarte simplu: lucrurile astea care nu se mai pupă în viața mea, din cauza ta nu se mai pupa. Nu o spun cu răutate sau cu reproș. O spun așa cum aș spune că cerul este albastru. Este doar o constatare. O constatare a mea, personală, dar care mi-a fost întărită și în tipul puținelor ședințe de terapie pe care mi le-am permis până acum. Și știi cum este, când doi oameni îți spun că ești beat, te duci să te culci.